Lumea de dincoace

Acasa ninge

2012-01-26T21:42:00.002+02:00

A trecut un an de zile.
De data asta nu m-am mai trezit in miezul noptii pentru ca simteam ceva; nu am mai fugit direct la jaluzele, nu m-am mai intalnit cu mama pe coridor care facea fix acelasi lucru.
Nu mai sunt acasa pentru a vedea prima ninsoare a iernii, albul acela superb, de neatins, care transforma pana si Ferentarii intr-un taram de poveste. Nu conta ce se intampla cu povestea mea a doua zi, cand lumea se ducea incolo si incoace, calcand totul in picioare, conta doar momentul acela magic, in care deschideam geamul, inspiram adanc si ma bucuram ca un copil - in fiecare an, la fel.
Da, e diferit aici,
Acasa ninge si eu nu vad.

Dar taramul meu de poveste s-a schimbat si el. Ma trezesc noaptea fara motiv si aici, dar nu fug la jaluzele, ma uit la tine si te invelesc. Niciodata nu esti cuminte si dai plapuma la o parte.
Aici zapada magica e eterna, nu o calca nimeni.
Aici zapada alba si minunata imi zambeste si ma saruta dimineata. Si ma ciufuleste.
Tu esti povestea mea.

Dalida - Histoire d'un amour

2011-12-30T17:03:00.004+02:00

Englishman in Bucharest

2011-12-30T16:34:00.003+02:00

I felt like an alien the entire week spent here. It's not that I'm better or worse than others - I'm just different.
I had hoped it wouldn't be this way. But it was. I can't imagine living here anymore. My mind goes blank when I cross the border towards my neighborhood and I hear the packs of dogs howling, the young people swearing and threatening each other, in jest or not, I don't want to find out.
I see improvements but the city looks sad to me. The only good things about this place are the people that live in it. My mom and friends.
It's a bit hard to say that I don't belong here anymore. I don't feel welcome and I just want to leave and go back to what I now call home.
Something changed inside me. Maybe it's just the fact that I'm growing up and I have a different view. I like the feeling of being safe wandering at night or whenever I want to, on the streets. I like the feeling of being respected in every dealing with other people. I want to keep that.
And yes, it feel so good to be able to walk again without excruciating pains.
And being married.
And loving.
And being loved.
And getting lucky :D.

Inapoi la scoala

2011-09-28T02:01:00.002+03:00

Si iata cum se lasa romanii cu gura cascata.
Trimitandu-i la scoala in UK.
Am fost la doua cursuri pana acum si n-am facut altceva decat sa ma simt bine si sa ma distrez, gasind noi moduri de a ma simti bine. Incredibili englezii astia, frate. Proful umbla prin sala in ciorapi, statea pe masa, din cand in cand si culmea, ne tot intreba: dar voi ce credeti? ce parere aveti?, apoi asculta, dadea din cap si zicea ca, in general, nici un raspuns nu e gresit, doar directia conteaza :).
Eu eram aia cu gura cascata. Nu ma asteptam la atata deschidere si bunavointa. Au un cu totul alt sistem de a invata oamenii. Ii pun sa gandeasca, sa aiba propriile idei si sa treaca la actiune, nu sa stea in banca lor, cu capul plecat.
Sper sa invat ceva de la oamenii astia, alta posibilitate ca asta nu o sa mai am vreodata si poate, cu ocazia asta, voi trece peste stresul meu de a vorbi in fata unei multimi si a tine prezentari, nu de alta, dar e o parte din nota.

Linda Eder at her best

2011-09-22T17:28:00.001+03:00

A venit toamna

2011-09-13T18:46:00.003+03:00

In fiecare toamna e un val de jeluiri. Majoritatea oamenilor din jurul meu se plang ba ca e frig, ba ca ploua, ba ca incepe scoala, ba ca abia si-a cumparat sandale si nu mai are ce face cu ele.

Eu nu stiu ce simt in toamna asta. E atat de diferita fata de anul trecut...

Viata noastra a inceput pe 15 ianuarie, 2 ani la rand. Cat de norocoase suntem sa ni se nasca iubirea de 2 ori? Nu vreau sa imi amintesc mereu de ceea ce a fost. Traiesc clipa. Nu stiam cum se face asa ceva si pierdeam mult. Eram omul care descrie ce ar vrea sa simta in loc sa simta fara sa stie sa descrie.

Poate ca ar trebui sa fac un mic compromis, totusi si sa gasesc o cale de mijloc.

Am vrut sa savurez totul si m-ai lasat.

Iti multumesc ca nu ai folosit niciodata vreun fel de presiune asupra mea, nu mi-ai cerut decat sa ma simt bine, langa tine.

Mai e putin si ne vom uni si legal. E doar o hartie pentru unii, dar stiu ca inseamna si altceva. Nu ne va schimba in rau, eu cred ca ne va da putere si incredere in viitor.

Ne vom privi la fel ca acum si peste 50 de ani - chiar daca vom avea ochelari :)

Ai avut dreptate - exista suflete pereche - si cand se gasesc, trebuie sa devina un intreg, logodnica mea...

I don't want to miss a thing

2011-09-10T16:42:00.003+03:00

Te iubesc, scrie ea pe pagina mea de blog....

Incercam sa prind o idee de coada, pentru a incepe o noua postare si tot uitandu-ma la nudidatea foii virtuale nu vedeam decat franturi de vise care dispar in timp ce ma chinuiam sa le inhat.

Ma intreb de ce vroiam atat de mult sa scriu si sa scot din mine toate cuvintele de dor, de indignare, de suparare si nevoie de viata....acum multi ani, 11-12 ani sau mai bine. Oare ce era atat de important atunci si acum si-a pierdut valoarea sau ce era atat de dulce-amar de si-a pierdut savoarea plina de adrenalina? Inca as vrea sa scriu dar mi se pare ca nu e nimic suficient de bun, de cu miez, pentru a fi pus pe hartie, de orice fel o fi ea.

Nu eram maestru, sunt constienta de asta, dar orice simteam, era ridicat la rang de exaltare si trebuia impartasit cu altii, chiar daca nu citea nimeni ce scriam - daca asta are sens. Nu scriam pentru a arata altora si eram convinsa ca nu ma va citi nimeni.

Nu a fost chiar asa, dar am pierdut nevoia de a scoate acel foc din mine. Nu-l mai am, nu mai simt dorinta de a ma linisti ca inainte, de a scapa de ardoarea aceea interioara prin creatie.

Cum as putea incepe ceva nou? Nu mai caut nimic, am gasit, e cumva o urma de batranete in suflet? Nu mai am ce dori sau mi-am dorit prea putin si acum sunt satisfacuta doar cu atat? De ce simteam o durere fizica inainte, cand scriam? Nu se oprea decat atunci cand puneam punct.

Poate ca am trait foarte mult pana acum, in ciuda anilor putini. Cand scriam, o faceam pentru ca totul se petrecea in imaginatia mea, nu era nimic real. Acum e totul mult prea adevarat - bune si rele, zambet si regret. Imaginatia mea a murit de cand traiesc ancorata atat de bine in realitate si incerc sa imi dau seama daca e ceva de dorit sau nu. Si oare cum pot avea the best of both worlds? Nu vreau sa renunt la nimic, nu-mi plac sacrificiile si urasc cu patima tot ce seamana a durere. Vreau sa pastrez ce am si vreau sa recapat ce am pierdut.

Si da, cand scrii "te iubesc" la inceput de pagina, ma faci sa cred ca ai motive si incerc sa imi amintesc care sunt. Si incerc sa fac asta scriind, pentru ca asa ne-am cunoscut si asa eram atunci - si nu vreau sa pierd nimic din noi.

Dedicatie pe lira

2011-08-29T02:21:00.004+03:00

Ok, n-am mai facut asa ceva deci sunt virgina, cum spune iubita mea.

Si pentru ca am prieteni enervanti, na, ce sa fac? Beau niste alcool si pun aici, urmarea e o chestie numita leapsa de la Ina:

1. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care nu-ţi vine să crezi că ţi-a plăcut când erai mai tânăr.

Corina Chiriac.

2. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care o / îl urai în tinereţe şi pe care acum o / îl adori.
Savage Garden.

3. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ care a trecut testul timpului, care îţi place de la început şi până acum.
Cher.

4. Numeşte un cântec căruia nu-i poţi rezista şi te apucă bâţâiala sau datul din picioare.
Esena Mono, varianta remix, nu ma intrebati ce faceam.

5. Numeşte un album de pe care îţi place să asculţi fiecare melodie.
Believe.

6. Numeşte o formaţie sau un cântăret de care eşti atât de sătul/ă încât îţi doreşti să nu mai auzi în veci de ea/el.
Nu cred ca am asa ceva pe lista.

7. Numeşte o formaţie sau un cântăreţ pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră şi tu nu-l poţi suferi.
Rammstein.

8. Coverul tău preferat.
Walking in Memphis - Cher

9. Cântecul sau formaţia preferată în secunda asta.

Haggard - Herr Mannelig.

Eroul din vitrina

2011-08-27T17:38:00.003+03:00

Am uneori vise ciudate. Ma arunc in fata ta cand zboara gloantele in jur si e un risc enorm sa te atinga. Am un chip de nepatruns, ochi de vultur si reflexe de pisica. Simt cum inspir fiecare particula de aer, sa imi dau seama de unde vine urmatorul pericol.

Tu te uiti la mine cu mirare: de unde ai aparut? ma intrebi. Eram acolo, in umbra, iti raspund incet si cald. Aveam grija de tine.

Te vad cum iti ridici fruntea cu mandrie si, asa cum faci tu mereu, iti arcuiesti spranceana dreapta. Ma urmaresti deci? Nu, raspund sovaitor, dar e bine cand sunt aici, nu-i asa? Da, uneori...

Aud raspunsul tau, vad si simt ironia din glas, dar, ca un insetat din desert, ma indrept cu ravna catre mirajul apei si umbrei si salvarii.

Stiu ca nu ma iubesti si poate n-ai sa simti asta niciodata....nu pentru mine. Dar lasa-ma sa fiu acolo cand vajaie gloantele pe langa tine, cand pot sa fiu mai mult decat sunt, cand instinctele preiau controlul asupra mea si ies din starea obisnuita de letargie, lasa-ma sa fiu vie langa tine, simtind ca pot sa mor.

Ploaia si noi

2011-08-09T16:27:00.006+03:00

Stau singura de cateva zile. Incerc sa imi petrec timpul cu filme si conversatii cu prietenii, iar din cand in cand, mai arunc un ochi pe testele de engleza si ma enervez ca nu am memorie buna sau macar acceptabila. Note to self: Lecitina.

Sunt si momente ca acum, in care ma simt ca intr-o clepsidra cu picaturi de ploaie, in loc de nisip. Mai pica un strop, se imprastie pe peretii ce ma inconjoara si apoi simt infimele margele de lichid imbracandu-ma in muzica lor. E liniste dupa aceea, e un sentiment de pace si de bine, pana la urmatoarea invazie de roua.

Este prima data cand simt ca imi place ploaia, iubita mea - alaturi de tine, mana in mana si privindu-ne in ochi, zambind. Jocurile noastre copilaresti, stropitul cu apa, alergatul prin casa, plimbarile si cuibaritul, sunt toate atat de strans inlantuite in tot ceea ce inseamna noi, incat simt ca nu mai putem exista fara ele.

Poate ca uneori nu iti spun ce cred, ce simt, ce vreau de la noi. Sunt caveman, cum spui tu :)

Nu ma cunosteam destul de bine si nu stiam ce vreau pana acum ceva vreme.

Ai aparut tu si m-am speriat - era prea mult si prea serios, oare eram pregatita?

Din ianuarie incoace simt ca toate temerile si indoielile avute pana atunci au disparut in ceata trecutului.

Mi-era teama de tine, la fel de mult ca de ploaie.

Nu stiam ce muzica divina se ascunde in caderea stropilor usori si calzi, stralucind in soarele ce rasare mereu cand sunt cu tine.

Te vad zambindu-mi si apare curcubeul sa ne lumineze si sa ne coloreze calea.

Drumul nostru impreuna.

Intotdeauna.

Sunt norocoasa

2011-08-06T04:05:00.003+03:00

M-am jucat putin cu html-ul - codul e copiat desigur, dar eu am trebaluit putin prin template sa vad unde i-ar sta mai bine, asa ca sunt mandra de mine ca stiu sa citesc :D.

In alta ordine de idei, am facut pace cu animalele de plus, nu mai sunt bombardata cu dragalasenii, pufosenii si alte asemenea decat daca intrerup Haggard, ceea ce n-am sa fac pentru ca imi place - ce bune sunt sfaturile, nu? A, da, am trimis si ambasadori, niste cheesecakes cu vanilie si ciocolata de nu prea imi venea sa le vad ca pleaca din frigider.

Si e bine sa barfesti la 2 noaptea despre ambalaje, prietenie, calcat pe copil, planuri de mers cu cortul in decembrie si batai cu perne. Parca e viata frumoasa, daca stai sa te gandesti. Si e bine sa stii ca sunt oameni care se gandesc la tine si te barfesc odios, zicand ca esti de treaba :) - multumesc....

Imi plac oamenii transparenti, naivi dar deloc prosti, cu experienta dar fara a fi blazati, deschisi fara a da impresia, cu privirea calda desi nu ii cunosc.

E un fel de lege sa gasesti ceea ce cauti. Eu gasesc oameni minunati. Si sper sa ii pastrez langa mine, pentru ca viata ar fi goala fara ei - fara iubirea neconditionata, dragostea blanda si pasionala si prietenia lor - da, respectand ierarhia, mama e extraordinara :P

About marriage and waiting

2011-08-01T18:12:00.004+03:00

I have recently seen a few photographs taken in New York, just after the law concerning gay marriage had changed, permitting it, yes, just now, in mid 2011.

Many couples, happy to be able to celebrate a moment denied to them up until that time, rushed to the City Council to sign the papers and smile to the world. I was amazed at the sight of two old ladies, one over 70 and the other over 80, the latter brought there in a wheel chair. They may have been together all their lives for all I know and maybe they had to lie, pretend they're only friends, room mates...or maybe they just ran away and nobody knew of them.

But there they were, together at that age, looking at each other affectionately, lovingly, sure of themselves. Will the papers they signed change all that? Will it make it better somehow?

Then it hit me: it's not about them, not exactly anyway. It's about everyone around them, around all of us, actually. They might, just might, look at them in a different way from now on. They are legally considered normal. They can get married, have kids, mortgages, insurance, dinner parties, fits and bad hair days. And nobody will get appalled anymore. They waited for so long, maybe thousands of years, to not be told what to do with their lives anymore.

On a smaller scale of things, nothing really changed, parents will still not accept, friends and family will try to change your mind, bullies will bully you, people will laugh and scorn you, bosses will give that promotion to somebody else....

Who can say what's to come? maybe in time they will get to know us and after the initial amazement that we don't have hidden horns and tails, they will go out for a beer with us, invite us to their family's parties without fearing the wrath of man or god.

I have seen some changes. I've been treated normally by almost everyone around me, even more so after they found out I was gay - which is a little funny :). But many people I know have not had the same luck as I. Most of them don't feel safe to talk to their parents about this, they walk down the street holding their lover's hand, but fearing hateful outbursts from people they don't even know. How much time will these people have to wait until they are left alone to think and act as they please, as long as they don't bother anyone?

I wish more gay people would say it and showed everyone around them that there is nothing to be afraid of, nothing to run away from, nothing to be disgusted of, being gay doesn't make us who we are, but our brain, our heart, character, education, environment, personality - or the lack thereof, for that matter.

2046

2011-07-31T16:15:00.000+03:00

New frontiers

2011-07-31T01:51:00.003+03:00

Well, it is said that you can never know what life puts in your path, to block your way. On the other hand, you can never know what it puts along your path to help you on your way, either.

I have had some disappointments lately. Some people from my past will have to stay there, I'm afraid, they don't deserve to dwell on in my heart or thoughts.

I am not a person that parts easily with people, images, sounds or things from the past, instead, on numerous occasions, I have obstinately defended words and actions that hurt me, if only for the sake of memories. It does come a time, though, when you have to realise that it all has to end and end it will.

These past few days showed me a glimpse into the future and I am sorry to say, a clear image of my present. I am a changed person in regards to judging the people around me, I can make better decisions, I can choose better than before who I want as friends.

The people I have met lately and the way they behaved, made me understand that it's not as hard as I thought. You just have to find the right person. That person will speak your language and you theirs.

As for the present, I have come to accept what is happening to me. I doubted it, I challenged it, I ran away from it, I denied it, but....I love it.

I will love my future as well and I will try to recognise the obvious that's staring me in the face.

Din copilarie...

2011-07-23T12:21:00.005+03:00

Cand e umbra, cand e soare,
Fii-ntelept si tu alege.
Limba dulce-i tradatoare,
Sa nu crezi ci intelege.
Cel ce vede-i cel ce-nvata,
Urca treapta ca pe-o scara.
De privesti, nu da povata
Tu asculta iar si iara.

Cand astepti sa vezi lumina,
Pregateste-te de noapte.
Nu lua si nu da vina,
Cand cuvintele sunt soapte.
Amintind chiar si-o privire,
Nu lasa nimic in ceata.
Scrie chiar cu-mpotrivire
Cel ce vede-i cel ce-nvata.

Dulce-al vorbelor cortegiu
Navaleste-n iures mare,
Te-ameteste-al lor arpegiu,
Tu stai drept in lumanare.
Dar ai grija, ceara-i moale,
Iar cuvantul gol nu-i lege.
Ce e munte, ce e vale,
Sa nu crezi, ci intelege.

Cand te-arunci in voia sortii,
Cand din mana vrabia-i da,
De intorci o fila-a cartii,
Fa-o tu, cu mana ta.
Nimic nu e doar ce pare,
Rana-ascunsa-i cea ce doare
Si cu cat te faci mai mare,
Limba dulce-i tradatoare.

Ziua-noapte, noapte-zi,
Caci Pamantul se invarte,
Intr-un timp te vei trezi
Ca ai ani si zile multe.
Traiu-ti in balant' vei pune,
Catand rost de-o intrebare,
Resemnat apoi, vei spune:
Cand e umbra, cand e soare.

Am gasit tot felul de chestii de genul asta prin caietele mele vechi de scoala. Uitasem de ele cu totul. Uimitor cum oamenii raman la fel de-a lungul timpul. Gandesc la fel ca atunci si am fix aceeasi lipsa de talent literar :P, dar o spun cu mandrie, am gasit povesti si povestiri scrise acum 11-12 ani sau mai bine. Rasfoiesc cu drag paginile acoperite de pasta de pix ieftin, care se intinde peste tot, zambesc si am flash-backs din trecutul meu glorios in care ma credeam geniu doar pentru ca aveam "pareri".
Am crescut intre timp. Am inteles mai multe si mai bine. Nu mai sunt asa trista ca atunci, pentru ca am intalnit si alti oameni ca mine.
Am gasit si muzicuta si cele 3-4 caiete de desene si figurinele cioplite in lemn si pierderea in visuri de atunci.
Cu o exceptie - acum ma intorc din vis de buna-voie. Acum nu mai vreau sa fug, sa ma refugiez intr-o lume numai a mea, ca inainte; nu-mi mai este teama de prezent.
Acum mi-e bine.

Nu sunt negativista

2011-07-14T15:52:00.003+03:00

Nu, nu am criza de 30 de ani
Nu ma vad mai batrana/veche/antica/de demult
Nu arat mai rau decat pana acum
Nu am lucruri de care sa ma plang
Nu m-am maturizat
Nu am incetat sa zambesc
Nu inceteaza sa ma uimeasca urarile primite de la oameni care se pare ca inca ma plac
Nu vreau sa uit nimic din trecut, totul m-a facut sa am ziua de azi
Nu vreau sa raman pe loc, ingropata in ce a fost
Nu sunt o bucata de marmura daltuita in forma de statuie
Sunt vie
Sunt frumoasa
Sunt desteapta
Sunt iubita
Iubesc

Iubesc aceasta zi - Angela Similea

Cu ce ma delectez de cand am net bun :D

2011-07-08T13:14:00.001+03:00

Trebuie sa cresc din nou - again and again, se pare

2011-07-06T18:35:00.003+03:00

Parca mai ieri eram copil. Stau si ma intreb unde m-am ascuns asa de bine ca nu ma mai gasesc in postura aia. Cica sunt om matur acum (ha!) si trebuie sa fac lucrurile cu cap, nu numai cu coada, ca pana acum.
Pai, da, stiu ca asa fac oamenii mari, iau decizii, le respecta, sapa tunele prin muntele vietii si alte asemenea, dar eu cu ce-am gresit sa lucrez in mina? Mda, am lasat timpul sa treaca fara sa am bunul simt de a-l baga intr-un sac fara fund, presupun.
Cu toate astea, parca nu e asa rau sa fii om mare. Poti sa asculti opera si sa nu te plictisesti, ba chiar sa iti placa foarte mult, poti sa te plimbi prin tari straine, poti sa iubesti pe cine vrei si sa faci tot ce rezulta din iubire - da, spalat, calcat, dus gunoiul si mancare, plus bonus, un copil-doi :D. Nu, nu glumesc, am invatat sa fac omleta si pui la cuptor. Copii inca n-am invatat sa fac, dar n-am ajuns la lectia aia, e pentru avansati.
Cum ziceam, nu e rau sa fii om matur, dar ce te faci cand trebuie sa redevii copil? Trebuie sa te renasti cumva in alt loc, sa incepi sa vorbesti o alta limba, sa mergi cum merg cei de acolo, sa te imbraci ca ei nu poti oricum, ca se imbraca ciudat rau, dar trebuie sa mergi la scoala si sa inveti chestii noi, inca o data, fir-ar sa fie, sa faci pe dracu'n patru sa le arati ca poti munci cot la cot cu ei, chiar daca te privesc ca pe un inferior din toate punctele de vedere, venit acolo sa le invadezi taramul.
Am noroc cu carul totusi. Am oameni deosebiti in viata mea, zambesc cand ma gandesc la ei si gandul ca reusitele mele i-ar face si pe ei sa zambeasca, imi da forta.
Am sa o fac si pe asta, am sa cresc inca o data, o s-o iau ca pe inca un picior in gips si o sa merg incet-incet, pana am sa pot sta din nou pe picioarele mele sa pot sprijini si eu pe altii, la randul meu - da...pe acei oameni deosebiti care mi-au aratat ca merita tot ce pot da eu mai bun in mine

Gay sitcom

2011-04-12T10:18:00.004+03:00

Ok, in ultima vreme am devenit casnica, asa ca infund canapeaua si ma uit la sitcoms. Am dat peste cateva bune pana acum, altele care au inceput bine si au reusit sa dea cu stangul in dreptul, sau altele de-a dreptul pur si simplu.

Dar nici unul despre doi gay - un cuplu adica, viata lor de zi cu zi, cu bune si rele, cu familii traznite, cu momentele amuzante, inerente sitcom-ului.

De ce nu exista nici unul? Sau daca exista, vreau sa aflu si eu :). Nu e timpul sa aratam ca suntem la fel ca toata lumea? ca ducem gunoiul, mergem la teatru/film/opera/muzeu, cumparam paine, avem masterate/doctorate, curatam legume, facem mancare, mergem la serviciu si facem copii? (da, facem).

Incerc sa imi amintesc de toate filmele gay-related pe care le-am vazut pana acum. In majoritatea, saracii gay ajung morti la sfarsitul intamplarilor, cu o boala terminala, cu unii care ii omoara, eventual cu un fulger venit din cer = iata ce vi se intampla daca sunteti gay, ha!

Imi place tragedia greaca, dar sa fim seriosi, au trecut 2000 de ani, hai sa facem si altceva. Vreau sa vad cum luam in serios lucrurile serioase - razboi si lupta pentru petrol de exemplu si cum sunt aratate intr-un mod relaxat, calm si amuzant lucrurile bune - da, viata unor oameni gay e buna - obisnuiti-va cu asta.

Primavara cu zambet

2011-04-11T02:04:00.002+03:00

Ok, am luat-o razna. Ma intorceam acasa, era seara, intuneric, ascultam rock si ma dadeam mare. Toate bune si frumoase pana aici, nimic iesit din comun.

Si ce fac? ma opresc in fata unui copac ingropat cu totul sub propriile flori si ma uit ca prostul la luna. Nu, n-am avut nici o revelatie, nu m-au vizitat ingerii si nici extraterestrii, dar am stat acolo si m-am uitat la florile acelea albe, stranse in buchetele si am ascultat linistea din jur.

Nu mai facusem de mult asa ceva. Stiu ca suna a inceput de roman prost, dar nu ma pot abtine. Am stat acolo vreun sfert de ora, cred. Si m-am gandit la nimic. Apoi am plecat zambind, nu stiu de ce, nu se intamplase nimic, dar ma simteam bine.

Sunt acasa....ma simteam ca acasa.

Poate ca da

2011-04-10T02:22:00.003+03:00

Poate ca exista pana la urma. Soarta, adica. Te trezesti intr-o dimineata, pe la pranz, asa, te duci la baie cu ochii inca lipiti de somn, iti arunci o tona de apa rece pe ei si tot degeaba, bajbai pana la bucatarie si nimeresti din greseala ibricul iar dupa 5-10 minute iti dai seama ce vrei sa faci cu el.

Bei cafeaua, mananci ceva, iti vezi de treaba, apoi te uiti la ceas si ti se lumineaza chipul.

E vremea sa o iei de la serviciu si sa o aduci acasa, mana in mana, uitandu-te in ochii ei, zambind la zambetul ei.

Si da, stii ca te saruta dimineata, inainte sa plece, cand tu inca dormi.

Si da, stii ca se gandeste la tine cand nu esti langa ea si zambeste.

Si da, e fericita. Cu tine, langa tine.

Si iti vine sa scrii despre asta.

Inainte

2010-11-19T23:56:00.005+02:00

Ne jucam cu viata si, in schimb, ea se joaca cu noi. Urcam pe Everest si murim de la o raceala. Si daca 0 tinde spre infinit, unde crede ca ajunge? ajunge undeva de fapt? de ce ar vrea 0 asta sa ajunga intr-un loc care nu exista? sau exista dar nu se poate ajunge acolo pentru ca ar fi tot un 0 care tinde si el spre infinitul lui.
De o luna de zile stau in casa, in pat, am iesit la lumina zilei de 2 ori, iar apoi ma ascund in hruba din nou. Joc world of warcraft 20h din 24h, fac achievements, omor mobi, alerg dupa mounti si pets, farmez flori si minereu, le vand la auction house, fac rost de mii de gold pentru a cumpara alti mounti, pentru a face pietre cu intelect si haste, pentru a plati reparatiile la items cand luam wipes in icecrown citadel, stam ore intregi sa se adune 25 de oameni sa facem raid si sa omoram bosi pe heroic si sa ne luam titlul de kingslayer, campion, herald, starcaller, vanquisher si orice altceva ne-ar umple sufletul golit de viata reala pentru cateva ore.
Ma ascund ca un animal ranit si imi ling ranile. Ma ascund de mine si de viata mea adevarata pe care nu o mai vreau. Dar eu am facut-o asa cum este si trebuie sa fiu responsabila pentru ea.
Mi s-a spus ca timpul rezolva lucrurile si nu e adevarat. Doar le ingroapa in uitare, insa dor la fel de mult. Am gresit incurajand uitarea.
Macar sa incerc sa fac ceea ce trebuie de acum incolo. Si poate ca m-am gandit prea mult la toate inainte de a actiona, poate ca instinctul functioneaza si ar trebui sa il ascult, poate ca nu trebuie sa pun alegerea in mainile altora si sa aleg eu ceea ce e bine - sau ceea ce cred eu ca e bine.
Stiu un lucru. Orice s-ar intampla de acum incolo, trebuie sa fie altfel decat pana acum. Trebuie sa fiu sigura ca sunt iubita si ca iubesc inainte de a mai face un pas major.
Nu mai am curaj sa imi dau demisia si sa visez la cai verzi pe pereti. Iubesc si ea are indoieli, le voi respecta si nu voi renunta.
Dar am curaj sa spun ca doare prea mult ce se intampla acum si trebuie o schimbare.

Fara cuvinte

2010-10-06T21:34:00.007+03:00

Ma uitam astazi peste primele postari ale blogului si ma intrebam de ce scriu aici.
A fost un an plin de frumusete si amar, de mult nu mai simtisem ceva precum un imbold, teama, fior, cutezanta, dor, pasiune si nebunie.

Ma uit si ma intreb ce rol a avut blogul in toate astea, am scris aici tot naduful strans in mine, am scris - de multe ori am sters dupa aceea - toate intrebarile care cautau raspuns la durerea din momentul acela. Apoi am inceput sa scriu despre lucruri general valabile de parca le-as fi stiut eu pe toate, sa scriu amintiri de parca ar fi interesat pe cineva viata mea, scriam sa am ce scrie, fara sa spun nimic.

Cand am iubit pentru prima oara in viata, i-am spus "te iubesc" dupa 4 ani de zile. Dupa aceea, incet-incet, a disparut farmecul. Cuvintele nu aveau aceeasi putere ca privirea si tacerea si zambetul care spuneau asta.
Constat ca nu s-a schimbat nimic. Ma sugrumau propriile cuvinte, apoi nu mai gaseam decat observatii, defecte si reprosuri la tot ce exista in viata mea. Am pierdut destul de mult din cauza cuvintelor, poate spuse ori scrise in momente nepotrivite.

Nu vreau sa mai fac din nou aceeasi greseala, de aceea voi incerca sa imi amintesc de postul acesta si sa tac ori de cate ori as spune sau as scrie ceva ce ar exista mai bine simtit, oferit direct din privire ori din sarut.

Ce mirare ca esti

2010-01-14T00:29:00.005+02:00

Teama de necunoscut m-a determinat intotdeauna sa raman in carapacea mea. Nu incepeam nimic, daca incepea altcineva, nu continuam, dar terminam intotdeauna....totul.....mi-era frica. Mi se parea logic sa inabus in fasa ceva ce ar duce la o relatie de orice fel, de teama destramarii inerente.
E extraordinar cum ai nevoie de ani pentru a cladi incredere si doar de 3 secunde pentru a o face praf. E de neindurat sentimentul de respingere, cand tu iti pui toate sperantele in ceva sau cineva. Si atunci, de ce mai speram? De ce inca ne sfasiem cu buna-seama sufletele, doar-doar va aparea si ceea ce visezi in clipele de betie, cand zeul tau este speranta zilei de maine?
Pentru ca sunt momente in care gasesti oameni cu care te intelegi de la primele cuvinte schimbate, mai bine decat te-ai intelege cu un prieten vechi. Pentru ca sunt momente in viata in care zbori, in care dansezi, in care alergi, in care visezi si iti dai seama ca, de fapt, nu faci altceva decat sa vorbesti pe messenger cu un om pe care nu l-ai cunoscut niciodata, dar acel om te face sa zambesti, te face sa incepi un nou capitol in viata, sa iti schimbi felul de-a fi si sa gasesti din nou placerea de a rade, de a trai, de a te trezi dimineata cu incantare.

E un an nou, nu mi-am propus nimic, dar am gasit oameni care zambesc pentru ca m-au intalnit si zambesc si eu cand ma gandesc la ei, ceea ce este in sine o realizare. Nu imi voi propune nimic in continuare, voi lasa karma sa se ocupe de tot.

Angajam inger

2009-12-24T22:55:00.004+02:00

Se simte in aer o mare nevoie de un inger; demoni avem destui – chiar au inceput sa ne plictiseasca cu rautatile lor, macar de-ar fi mai originali, mai inventivi…..Cine stie, probabil merg pe principiul “De ce sa te legi la cap daca nu te doare?”

Si unde mai pui ca nu e asa usor de gasit un inger. Bunatatea e scumpa; trebuie investita o mare cantitate de timp si de rabdare si o desaga plina cu zambete, asadar intra in imagine si dentistul, care se baga in seama tragand spuza pe turta lui si vorbind despre rolul sau in societate si aportul de neinlocuit adus la starea sanatatii bunatatii din lume. Trebuie ca afacerile sunt infloritoare, de vreme ce se face specula si cu zambetul, pe care, de altfel, il intalnim destul de des, oricat de manzesc ar fi el.

Rautatea, in schimb, e cat se poate de ieftina : la nastere ti se da un card, te duci frumusel la orice bancomat si scoti din contul personal cata vrei – e la discretie si chiar se foloseste un sistem de discount-uri : faci doua rautati si la a treia nu mai simti nici un fel de remuscare.
E piata viitorului.

O alta dovada de ineptitudine ar fi poarta pe care, in mod repetat, o las deschisa catre gandurile mele, dand astfel oricui posibilitatea de a le polua cu murdarii telurice, pe care cu greu dupa aceea le mai poti sterge din suflet.

Propria-ne memorie este un dusman redutabil. De am putea uita, fie si pentru cateva secunde, ca exista culoarea durerii pe lumea asta, am putea trai, in acele cateva secunde, toata fericirea pe care altii abia o aduna in viata intreaga.
Poate nu meritam acesta fericire. Cine suntem noi pentru a indrazni sa cerem a uita durerea ? Ce avem noi atat de pretios a-l oferi in schimbul acestei uitari ?

Ce poate cere un rebut de zeu asa cum este omul ? Transcendenta este un subiect atat de delicat, atat de fragil, incat mi-e si teama s-o ating. Daca se va transforma in praf si o data cu imprastierea sa vor disparea si ultimele sperante ale unei alte lumi ?
Imi este frig; am totusi senzatia ca nu simt nimic. Poate e doar imaginatia sau doar o amintire…….ori poate o presimtire. Dar, totusi, simt ceva. Voi mai putea spune acelasi lucru si cand va veni momentul inerent oricarei vieti ?
Vor mai fi valuri de caldura…..si fiori de gheata….si dulceata…..si pelin….si apa……si pamant……orice, orice ar putea insemna Viata ?

Nu ma pot nici invinge, nici sa ma alatur mie. E atat de greu cand dusmanul e in propria ta minte si iti foloseste propria ta energie pentru a-ti hrani neputinta de a lupta impotriva sa.

Ahile

2009-12-24T22:25:00.002+02:00

Aceste marunte tribulatii sunt ultimul lucru de care aveam nevoie in viata.
Nu pot sa-mi permit sa ma gandesc acum la adevaratul lor sens. Simt ca as avea nevoie de o cantitate, cu mult mai mare decat am acum, de energie, pentru a le putea face fata.
Nu sunt pregatita sa-mi infrunt demonii; uneori mi se pare ca, intr-adevar, am o armura, dar una cladita din slabiciune si neputinta.

Totusi, simt in mine o putere, o forta bruta, necanalizata insa, si de aceea, ma tem ca inutilizabila; uneori ma surprinde insasi teama de a o putea folosi vreodata: ma intreb ce-as face cu ea si de ce sunt atat de inspaimantata de propriile mele ganduri ?

Ce pot face pentru a reusi sa capat un control asupra propriei mele dorinte de control ? Cum o pot opri la timp, pentru a nu rani pe cineva ?
Mi-e groaza de momentul in care nu as mai fi capabila sa ma mai uit in proprii mei ochi. Ce fel de om voi fi devenit atunci ? Voi mai avea vreun prieten in preajma ? As mai avea curajul sa-i cer cuiva acest titlu ?

Si toate astea ma fac sa ma intreb ce fel de om sunt acum, in chiar momentul asta. Ce fel de viata ar duce un om ce ar avea puterea de a schimba ceva ? In primul rand pe sine insusi ?
Vreau raspunsuri; am nevoie de putina certitudine in viata mea – ceva destul de sigur care sa ma ia de umeri, sa ma scuture putin si sa-mi spuna : “Da, e-n ordine, poti sa te linistesti acum…..”.

Atata vreme cat n-am sa pot primi binecuvantarea serenitatii, nu voi simti implinire. Iar atata vreme cat nu voi simti aceasta implinire, voi continua s-o caut….imi voi petrece orele, zilele, lunile, toti anii si toate nanosecundele vietii alergand dupa o himera – poate ca Newton avea dreptate – absolutul exista........ dar numai acolo, in lumea lui, unde noi, fiinte trecatoare, nu avem ce cauta si nici ce gasi pe masura ingustei noastre minti.

De-abia acum imi dau seama ca desteptaciunea nu consta numai in a sti sau a gasi raspunsurile la intrebari, ci si in a sti ce fel de intrebari pui si in ce fel.
Sunt diferite drumurile care duc la Mecca si se pare ca nu intotdeauna pe potriva calatorului.

Daca ar exista o cale de a te invinge pe tine insuti, de a te intepa singur in calcai, ca apoi pielea sa se batatoreasca si sa nu te mai doara cand esti atins de altul; sa iei venin, pentru a-ti antrena anticorpii sa reziste la otravire.

Daca ai putea, pentru o clipa, sa-ti fii propriul dusman…….

Lagarul noptii

2009-12-24T21:11:00.002+02:00

Ma simt claustrata in lagarul noptii. Intunericul se strange din ce in ce mai mult in jurul meu si mi se pare ca vrea sa ma sufoce. Nu am incotro, pentru a iesi din pestera trebuie sa urci, asadar, in sensul bun, de data asta, va trebui sa ma conformez. Incep totusi sa ma intreb care vor fi treptele pe care va trebui sa calc; si o data descoperite, imi vor placea ? vor fi late ? vor fi inguste ? vor fi oare prea inalte pentru mine ?
As dori atat de mult un talisman care sa ma apere de orisice alegere gresita pe care as avea lipsa de inspiratie sa o fac; ori o oglinda fermecata care sa-mi dezvaluie drumul ce-l voi avea de parcurs in ziua urmatoare, pentru ca apoi sa-mbratisez lucrurile bune si sa incerc a impiedica lucrurile rele…Sau, cel putin, un zambet, de speranta adus si lasat a cade asemeni unui fulg pe inima mea, fulg de o nea calda, linistitoare si plina de lumina unei asteptate zile de maine, o zi cu mult – asteptatul zambet catre soare, atunci cand iti dai seama ca te afli cu picioarele pe pamant si cu ochii inspre nori, intrega splendoare din jurul tau strigandu-ti “ Bine-ai venit “

O noua pagina, un nou inceput

2009-12-12T12:48:00.006+02:00

Presupun ca este o forma de exhibitionism sa scrii pe un blog tot ceea ce iti trece prin cap, iar pentru cineva interiorizat este cam ciudat si inspaimantator. Nu va citi nimeni randurile astea, totusi, asa ca imi voi permite sa fiu libera in exprimare.

Nu am mai scris de mult, obisnuiam sa umplu pagini intregi cu ganduri, idei, sentimente, nemultumiri, bucurii ce nu mai incapeau in suflet. De ani de zile nu am mai creat nimic si asta este oarecum egal cu autodistrugerea. Poate scriind aici ma voi cunoaste mai bine sau ii voi intelege pe altii mai bine vazand propriile mele reactii scrise negru pe alb.

Vreau sa fie o pagina de libertate; ma intreb daca voi mai avea vreodata avantul gen Don Quijote de a schimba lumea cu exemplul unui cuvant, gest, privire. Aveam planuri marete de viitor ca toata lumea si am ajuns la concluzia ca lenea si depresia sunt dusmanii mei de zi cu zi. They say that the pen is mightier than the sword, so we shall see.

Poate ii infrang si voi fi eroina acestor zile de iarna ce urmeaza. Azi a nins prima oara si e frumos si alb si curat. Un nou inceput si pentru mine.